Music is my soul ( 2 )

A venit iarna, a venit şi luna Decembrie, iar singura melodie din mintea mea ce poate descrie perfect această perioadă a anului, în ton cu ce am în suflet în acest moment, este Once Upon A December.

It’s been a long time…

A trecut destul de mult timp de când nu am mai postat ceva aici. Dacă nu mă înşeală memoria, ultima mea postare de aici datează din luna Septembrie.

Nu mi-am dorit să iau o pauză de la acest blog. Pur şi simplu, am fost forţată de împrejurări mai puţin plăcute: lipsa de inspiraţie – de care mă lovesc, se pare, destul de des în ultima perioadă; timpul liber limitat datorită programului meu haotic de la servici ( a lucra pe 3 schimburi – chiar dacă e vorba doar despre 8 ore pe zi, şi numai de luni până vineri – te oboseşte atât fizic, cât şi psihic ).

…Şi mai ales, am fost forţată să iau o pauză de la acest blog, deoarece bunicul meu a încetat din viaţă săptămâna trecută, într-o zi mohorâtă de marţi, la onorabila sa vârstă de 81 de ani. Iar odată cu dispariţia sa din viaţa mea şi după înmormântare, s-a aşternut şi zăpada pe pământul deja îngheţat de frig. Iarna a refuzat să mă mai ocolească.

Despre un Crăciun fericit nici nu mai poate fi vorba. Cele două săptămâni de concediu ce vor urma vor fi un adevărat chin pentru mine. Nici măcar bradul nu vreau să-l mai împodobesc. Ce rost mai are? Ce farmec mai are Crăciunul, cu ale sale colinde, fără bunicul meu, fără să-i mai aud paşii prin casă când mă duc în vizită la bunica şi la mătuşa mea, fără să-l mai pot îmbrăţişa şi să-i pot spune cât de mult îl iubesc şi cât de recunoscătoare îi sunt că mi-a dăruit cei mai frumoşi ani ai copilăriei mele?

Nu mai au niciun sens, nicio valoare, fără el…

” I love handmade” by DucaBlue

 

Nu am ştiut – până astăzi – că prietena mea ( şi, implicit, surioara mea ❤ ), Duca, şi-a dezvoltat pasiunea de a crea brăţări handmade. Mă bucur, însă, că am avut ocazia de a afla de acest lucru chiar de la ea, deoarece am ocazia de a o ajuta să-şi dezvolte reţeaua de clienţi, prin intermediul Internetului ( în traducere liberă: Facebook + blogul personal ).

Dacă doriţi să comandaţi o brăţară – sau mai multe – handmade de la ea, nu este nevoie să faceţi altceva decât să urmaţi câţiva paşi simpli ca şi salutul ” Bună ziua”:

– accesaţi pagina de Facebook I love handmade by DucaBlue ;

– studiaţi produsele puse la vânzare ;

– dacă ştiţi ce doriţi să comandaţi, contactaţi-o prin mesaj privat sau pe adresa de e-mail ducablueheart@yahoo.com, cu subiectul „Handmade”.

Mie îmi plac creaţiile ei de până acum – chiar şi eu mi-am comandat astăzi o brăţară de la ea. Sper să vă placă şi vouă. 🙂

CĂUTÂND-O PE ALASKA, de John Green

 

Miles Halter, un adolescent singuratic pasionat de cuvintele rostite de personaje celebre în ultimele lor clipe de viaţă, pleacă la şcoala cu internat Culver Creek în căutarea a ceea ce Rabelais numea „Marele Necunoscut”. 

Acest Necunoscut se dovedeşte mai tulburător decât şi-ar fi imaginat vreodată când în noul său cerc de prieteni îşi face intrarea seducătoarea Alaska Young. Inteligentă, amuzantă, imprevizibilă, Alaska îl atrage într-o lume misterioasă de lumini şi umbre, ce stă sub semnul ultimelor cuvinte ale lui Simon Bolívar, faimosul general imortalizat de Gabriel  García Marquez: „Cum o să mai ies eu din labirintul ăsta?”

Nimic nu va mai fi la fel…

 

Vă avertizez că recenzia mea conţine spoilere. Aşadar, dacă nu aţi citit încă romanul, vă recomand să nu citiţi acele rânduri.

Am ajuns să citesc această carte în urmă cu o lună, dintr-o mică eroare – mai exact, am comandat Sub aceeaşi stea, iar cei de la Libris mi-au trimis cartea aceasta. Dar acest mic incident nu m-a demoralizat foarte mult. Mi-am spus în sinea mea: „hey, nu e mare scofală, tot de John Green este scrisă şi această carte”.

Fiind scrisă de John Green – „marele” John Green, unul dintre autorii preferaţi ai adolescenţilor – mă aşteptam, sincer, la ceva mai mult de la această poveste – dat fiind faptul că povestea este o dramă a unui adolescent care se integrează într-un alt mediu social, la o alta şcoală – iar pe măsură ce răsfoiam şi citeam fiecare pagină, simţeam cum gustul amar începe să se intensifice. Am avut impresia că citesc un basm pentru copiii cu vârste cuprinse între 5 şi 11 ani.

Atât acţiunea cărţii, cât şi descrierea personajelor cu care Miles, poreclit de Alaska „Rotofeiul”, interacţionează la şcoala Culver Creek, m-au făcut să râd aşa cum orice persoană se amuză în timp ce urmăreşte o parodie, în loc să plângă şi să ajungă la o concluzie benefică pentru propria-i existenţă.

Miles, personajul principal al romanului, s-a dovedit a fi nimic altceva decât victima unei iubiri imposibile, a unei iubiri neîmpărtăşite, iar Alaska, „seducătoarea” Alaska Young, a reprezentat, pentru mine – dincolo de inteligenţa şi de pasiunea pe care o nutreşte pentru citit – personajul negativ, acel gen de fată care profită de naivitatea oricui, acel gen de fată de care orice băiat trebuie să se ferească, de care să nu se îndrăgostească, căci, în caz contrar, va ajunge cu sufletul sfâşiat în mii de bucăţi. Mărturisesc că n-am vărsat nicio lacrimă când ea şi-a găsit sfârşitul în acel accident rutier stupid, deoarece cred că nu merita lacrimile şi suferinţa nimănui.

Poate că sunt prea dură, însă, ca orice cititor, mă simt îndreptăţită să-mi exprim părerea mea sinceră legată de acest roman şi de personajele sale. Iar a mea, spre deosebire de celeilalţi cititori, este una cât se poate de proastă, lăsându-mă extrem de dezamăgită.

Mă simt nevoită să recunosc că, după această lectură mai puţin plăcută, îmi este teamă să mai citesc Sub aceeaşi stea, în ciuda faptului că am urmărit filmul şi mi-a plăcut ecranizarea. Îmi este teamă că voi simţi aceeaşi dezamăgire pe care am simţit-o şi cu acest roman.

Dacă acest roman ar fi fost pe placul meu, aş fi putut scrie o recenzie mai amplă, deoarece aş fi avut, probabil, plăcerea mai mare să o descriu în cele mai mici detalii.

Nota mea finală pentru Căutând-o pe Alaska este 4 din 10, cu indulgenţă.

Behind the blog

Etichete

leapşa

 

Here I am…doing this. Ei bine, provocarea pe care am primit-o de la Alex a fost acceptată ( îţi mulţumesc, apropo ^_^ ), aşa că voi începe chiar acum.

Regulile sunt următoarele:

– trebuie să răspunzi sincer;

– trebuie să iei imaginea tag-ului și s-o încorporezi în postarea ta.

– tag-uiește cât mai mulți din blogger-ii tăi favoriți/care îți plac foarte mult :)).

Cerinţele vor fi 7 întrebări universale (pe care le ia toată lumea) și 4 (sau mai multe) lucruri pe care vrei tu să le ştie lumea.

Să bată tobele. Începe momentul de sinceritate. 

 

1. Din ce oraș esti?

Era, o dată ca niciodată, o micuţă vale aflată între munţi, străbătută de Jiul de Est si de Jiul de Vest, un colţ de natură virgin, ce avea mai târziu să fie populat de oameni sosiţi din diferite regiuni ale ţării şi transformat într-o importantă zonă minieră. Această zonă este cunoscută tuturor drept Valea Jiului, compusă din şapte aşezări/oraşe: Aninoasa, Câmpu’ lui Neag, Lupeni, Petrila, Petroşani, Vulcan şi Uricani.

Ei bine, dragii mei, ” eu mi-s” din Municipiul Petroşani.

2. Câți ani ai?

24 ( douăzeci şi patru, pentru cei care nu cunosc cifrele, pe care îi voi împlini luna viitoare ). Mda, sunt o babă sclerozată în devenire. :))))

3. Care e mâncarea ta preferată? Dar dulcele preferat?

Mâncarea mea preferată nu e una românească, ci una italienească: pizza. Cât despre dulcele meu preferat, pot să vă mărturisesc un singur lucru: ciocolata e drogul meu preferat… Dacă e umplută şi cu cremă de căpşune, atunci e un desert perfect.

4. Care e cel mai mare vis al tău?

Vreau să fiu Bill Clinton!

M-aţi crezut, nu-i aşa? Nu. Nu acesta e cel mai mare vis al meu, acesta a fost al tatălui meu, căruia doresc să-i mulţumesc din inimă că mi-a permis să fac aproape orice cu mâna stângă, ca Bill Clinton.  ^_^

Mi-a plăcut să cânt încă de când eram mică, ceea ce îmi place şi acum. Acesta e cel mai mare vis al meu.

5. Cea mai mare frică a ta este:

Frica de moarte. Aproape oricine are această frică. Mi-e frică de moarte. De fapt, n-aş vrea să mor deloc. I want to live forever!

6. Care este citatul tău preferat, dar moto-ul?

„I don’t believe in angels. I believe in what I can do for myself.”  – Rose Hathaway, eroina principală din seria Academia Vampirilor.

7. La aceasta cifră, aveţi dreptul de a-mi adresa o întrebare, sau mai mult de o întrebare. ( de editat )

 

Câteva lucruri despre mine:

– nu prea îmi place să gătesc ( consider că există persoane mai pricepute ca mine în acest „domeniu”, recunosc că sunt foarte neîndemânatică cu ustensilele de bucătărie ).

– îmi place să citesc, şi aş citi foooaaarte mult, dacă aş avea timpul liber necesar pentru asta.

– nu încerca să deschizi cu mine un subiect pe tema religiei. Vei avea multe de îndurat. >:)

– am, uneori, momente în care ascult muzică şi încă mai am obiceiul din copilărie de a pune mâna pe un tub de deodorant şi de a-l folosi ca pe un microfon în timp ce cânt în faţa oglinzii.

 

Dau mai departe leapşa: Patriciei, Biancăi, Andrei ( Duca ) şi oricui mai doreşte să participe.  :*

Despre cum îţi poţi distruge relaţia cu viitoarea ta soacră, pornind de la o dezbatere pe tema homosexualităţii

Cu toţii cunoaştem celebra melodie cântată de Louis Armstrong, „What a wonderful world”, nu-i aşa? Nu demult, îmi plăcea şi mie această melodie, deoarece îmi dădea o stare de linişte şi de pace. Însă, de două zile încoace, nu mai suport absolut deloc să o aud, deoarece nu mi se mai potriveşte, având în vedere circumstanţele în care viaţa mea se derulează.

Ce lume minunată, huh? Absolutely not! Lumea aceasta ce se vrea a fi minunată, ei bine…nu este deloc minunată. În special atunci cand o anumită persoană, cu care te înţelegeai foarte bine, îţi refuză dreptul fundamental la opinia ta proprie şi te jigneşte cu atâta uşurinţă, fără să se gândească o clipă la consecinţele pe care le pot stârni acele cuvinte.

Culmea ghinionului, acea persoană s-a dovedit a fi nimeni alta decât mama logodnicului meu şi viitoarea mea soacră – iar la această propoziţie îmi imaginez sunetul unui proiectil ce aterizează „cu graţie” din atmosferă şi explodează direct în capul meu.

Micuţa poveste începe cât se poate de simplu: după o noapte petrecută acasă la logodnicul meu, m-am conectat la Internet de pe laptop-ul său, iar acolo  mi-a atras atenţia un articol-dezbatere despre homosexuali, scris de Bianca, ce detine blogul http://bianca2b.wordpress.com/ . Stârnindu-i curiozitatea, femeia m-a întrebat ce citesc. Fiind o persoană sinceră, în general, i-am spus ce temă abordează acel articol. Din acel moment, s-a dus absolut totul „pe apa sâmbetei”.

Oricine ştie că nu ai absolut nicio sansă să schimbi o mentalitate disfuncţională şi veche de foarte mulţi ani. De la o discuţie civilizată s-a ajuns, din nefericire, la cuvinte urâte şi grele, aruncate cu o uşurinţă mult prea mare, din partea ei.

Dacă tu eşti un fanatic religios şi crezi orbeste într-o entitate care s-a dovedit, prin cercetări ştiinţifice, că nu există, este strict problema ta. Însă nu încerca niciodată să mă manipulezi cu aceste credinţe, dar mai ales, să nu amesteci persoanele cu alte orientări sexuale în aceeaşi „oală” cu religia, deoarece va fi o luptă pierdută pentru tine. Te vei lupta cu morile de vânt, te asigur eu. Dacă, pentru tine, homosexualii sunt „creaţia Satanei” şi nu au niciun drept dat de la Dumnezeu să trăiască şi, prin asta, ar rezulta că cei care le apără drepturile sunt diabolici, atunci pot şi eu să încerc să te conving că Zâna Măseluţă, Moş Crăciun şi monstrul din Lockness nu sunt doar pure fantasmagorii, că ei chiar există, şi dacă tu nu crezi în afirmaţiile mele, atunci eşti „unealta Satanei” şi nu ai niciun drept să trăieşti, nu-i aşa? ^_^

Sau, aş putea da un exemplu mult mai simplu decât cel menţionat mai sus: eu sunt lesbiană, iar tu eşti ” normală”, heterosexuală. Eu îţi spun că dacă eşti atrasă de un bărbat, adică de o persoană de sex opus, şi îl şi iubeşti, pe deasupra, atunci eşti o creaţie a Satanei şi, prin urmare, n-ai drept la viaţă. Ei bine, cum te-ai simţi? Nu te-ai simţi umilită, batjocorită?

Dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, nu ţi s-ar părea logic că homosexualii si heterosexualii trăiesc pe Terra pentru că aşa a fost voia Sa, pentru că aşa a vrut El?

Recunosc că nu sunt deloc o fanatică religioasă şi credinţa mea în Dumnezeu are limitările sale de bun simţ, însă am citit şi eu Biblia şi am câteva cunoştinţe micuţe despre religie. Dacă tu, ca şi mare credincios, crezi că doar Dumnezeu are dreptul să decidă ce este bine şi ce este rău, să judece, de ce tu, ca şi om, consideri că ai dreptul să-i judeci pe homosexuali şi să arunci cu noroi pe ei? Totul capătă acum mai mult sens, nu-i aşa?

S-a ajuns, într-un final, ca viitoarea mea soacră să-mi spună că ea nu primeşte în casa ei adoratori ai Satanei. Well, what can I say? I-am respectat decizia, ca orice persoană ce are cunoştinţă despre codul bunelor maniere, spre deosebire de alţii.

Însă ceea ce nu ştie „duduia” este că ea nu se va afla pe lista invitaţilor la nunta mea şi a fiului ei. Karma is a real bitch, right? ^_^ 😉

Cea mai fericită zi din viata mea >:)

Pare un alt titlu siropos pentru un articol banal, insă nu este aşa. Vă înşelaţi amarnic. Dacă consider că ziua de azi este cea mai fericită zi din viata mea, n-o afirm doar aşa, din lipsă de ocupaţie, ci pentru că am un motiv destul de întemeiat ca să o consider aşa.

Motivul este unul cât se poate de îmbucurător pentru mulţi dintre cetăţenii români ( se înscrie şi subsemnata în această categorie ) „îngenuncheaţi şi terorizaţi”, într-un fel sau altul, de „impozanta” Biserică Ortodoxă Română: Statul Român a decis – după multe lupte „seculare” – să adopte şi să aprobe o nouă lege funerară, care are avantajul de a-l lăsa pe cetăţeanul român să decidă dacă doreşte să „treacă la cele veşnice” alături de o slujbă religioasă efectuată de un preot, sau să se lipsească de serviciile religioase ale acestuia şi să facă economie, să nu mai spargă aiurea porcuşorul roz de porţelan în care îşi adună toată agoniseala de-o viaţă.

 

 

„Înmormântarea poate fi religioasă sau laică, precedată sau nu de incinerare. Locul şi modalitatea înmormântării vor fi conforme voinţei exprimate în timpul vieţii de persoana decedată, fără nicio modificare a ultimei voinţe a acesteia”, se arată în art. 16 al Legii 102/2014, privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare din România. O altă prevedere a acestei legi este legată de îngrijirea mormintelor, astfel că mormintele neîngrijite de mai bine de doi ani vor fi confiscate de administraţie.

Reacţia reprezentanţilor B.O.R. : NEPREŢUITĂ!  „Nu comentăm.”

Războiul cu „onorata” B.O.R. este, din păcate, necâştigat. Mai există încă foarte multe buline negre ale acestei instituţii de eliminat. Însă voi rămâne, veşnic, cu speranţa că, într-o bună zi, stimabilii noştri conducători ai ţării se vor trezi „din somnul cel de moarte” şi vor lua toate măsurile necesare pentru ca B.O.R. să nu mai aibă şanse de a-şi mai bate joc de oameni.

 

Sursa:  Libertatea

Music is my soul ( 1 )

Etichete

florentin budea, folk

Acest om, a cărui voce blândă şi caldă o ascultaţi în clipul de mai sus, m-a făcut să iubesc şi să apreziez genul muzical „folk” la fel de mult cum o fac cu alte genuri ca rock, pop, jazz, latino, disco, funk-disco, etc.

Acest om mi-a oferit ocazia de a cânta, alături de el, într-o seară de ianuarie, atât piese compuse de el, cât şi cover-uri după melodii deja cunoscute şi minunate cum sunt cele cântate de Eric Clapton, Pasărea Colibri sau Alexandru Andrieş.

Acest om se numeşte Florentin Budea, este unchiul meu şi, de asemenea, un artist desăvârşit, pe care lumea încă nu l-a descoperit în totalitate, având în vedere faptul că muzica folk este promovată atât de puţin în România.

Cu această melodie a sa pe care am ales să o postez aici, doresc să îmi exprim, oarecum, indignarea faţă de cei a căror datorie ar trebui să fie aceea de a promova adevăratele talente, adevăraţii artişti, adevăratele valori ale ţării, dar care, în schimb, difuzează la tv doar reportaje şi emisiuni despre „mamelişti”, cocalari şi piţipoance care au devenit „vedete” peste noapte, cine de cine a divorţat, cine cu cine a avut o aventură de-o noapte ş.a.m.d.